Povești din tren

Eram singură în compartiment. Până la un moment dat, când ușa a început să se deschidă tot mai des. Nimic neobișnuit până la a cincea stație din drumul meu. Printre bagaje mai mari decât ei, am zărit câțiva copii care râdeau și făceau zgomote copilărești dar, în niciun caz, nu plângeau. O mamă firavă, dar care avea o “grijă microscopică” față de copii, le-a pregătit locul fiecăruia. Ioan (cel mai mare), Maria (de vârstă mijlocie) și Petru, un baiat mic, mic, blond și creț care-mi arunca fără modestie ocheade și zâmbete molipsitoare. Erau delicioși și cuminți. Ioan a mimat o conversație, cu fir logic, la telecomanda unui joculeț. Maria îl ruga frumos pe tată să stea și el jos, insistent chiar. Nu-mi insuflau bogăție materială, dar mi-au părut atât de împliniți și păreau să aibă tot ce le trebuie, chiar și calculator și camera foto performantă. Presupun că erau credincioși pentru că Ioan a început la un moment dat să cânte o melodie bisericească, uitându-se pe geam, încet și frumos. Am rămas numai eu cu ei în compartiment și acum aveau toți loc, mai puțin tatăl care s-a mutat în alt compartiment, pentru a ațipi pâna la stația lor. Era un tablou desprins din povești. Povești de spus la gura focului, de Crăciun, de un bunic cu multă răbdare. Nu am vrut să adorm, ci i-am privit cât au ațipit și mi-am completat centimetrii de bucurie ce-mi lipseau din suflet. S-au trezit fără să plângă și s-au lăsat cuminți îmbrăcați. Au plecat, luându-și la redevere și lăsându-mi un șirag de zâmbete în urmă, șirag ce se tot spărgea pe fața mea, însă am păstrat câteva perle pentru a-mi aduce aminte. Așa a început cel de-al douăzeci și doilea an din viața mea.