Energia vine (și) de la oameni
E minunată energia pe care ți-o poate da un om îndrăgostit. O ea pe nume C. într-o seară ploiasă la propriu și la figurat, dar mai mult la propriu, în care am așteptat-o în gară s-o conduc unde era așteptată. Așteptată de el. Ea. Avea ochii mari și verzi, și plini de culori ce nu ar fi putut fi imitate de niciun fard de pe lumea asta, poate doar de-un praf de stele. Nu dintr-o dată, ci încet-încet, inima parcă mi s-a mișcat și am devenit cum nu se poate mai sensibila la ce i se întâmpla, ca niciodată parcă. Am uitat că e seară, ploile se opriseră, iar eu îmi zâmbeam în timp ce-mi potriveam pasul pe o stradă cunoscută mie. În seara aceea am văzut fericirea uitânduse-n oglindă, și-i stătea bine îmbrăcată în chipul ei. Doar eu și Parcul știm cum arăta. Și al ei el.
Și-un sunet.
Ce frumos… vreau sa vad si in ochii tai verzi “praful de stele” de care vorbesti. Chiar tipul ala… ce mai face?
N-ai mai scris de-o saptamana, dar azi, de Sf Dumitru, lasam la Dumitrita urari de bine!:)
:”> Asa e, n-am mai scris de mult. dar scriu, scriu, in curand, si multumesc frumos de urare, plus ca e dubla aniversarea asa ca, indurare.
Multi spun ” Ar fi minunat sa dureze o vesnicie”, cand vorbesc de dragoste. Eu cred ca nu. Clipele astea sublime, unice trebuie sa apara asa, din cand in cand ca sa stim ca suntem fiinte aparte. Adica oameni.
Interesant… desi greu de acceptat mental, cand privim Eul ideal, in realitate e mai usor.