Nisip și Aur. Chip

Câteodată, cred că doar oglinda mă arată umană, de fapt, corpul meu mi-l imaginez conturat și construit de un vânt cald și calm, în dimineți precoce, dintr-un nisip auriu-cenușiu, ce spre seară își întețește forța și-mi creează un chip în fugă, deși perfect, ușor de fărămițat și reconstuit, culmea, în forme ideale. Și cred că e mai bine să-mi imaginez capacități și condiții de a mă reconstrui, decât situații în care chituiesc nisipul lipsă, fărămițat de vârtejuri ce nu-mi poartă pacturi belicoase, numaidecât. Dacă nu aș acționa așa, un soare, plângând orbitor, mă va culca la pământ, într-un nisip necunoscut ce mă va înghiți. Și-mi va fi greu să-mi culeg propriile firicele de aur. Prefer, așadar, să-mi contemplez chipul în imaginația mea de porțelan. Am construit-o din porțelan pentru a avea un avantaj în fața rigidității “de afară”. Deși chipul meu are o formă în Asfințit și alta la Apus, din cauza (sau poate datorită) vântului schimbător, el e reconstruit din același Nisip și Aur. Doar că vântul e Arhitectul.