Sursa imagine
Dragă blogule, cum să-ţi zic? Se zice că visele sunt foarte importante în acest show numit viaţă, deşi eu simt că sunt în primul rând al publicului şi mă surzesc aplauzele celor din spate, şi trebuie să trec multe examene cu punctaj maxim ca să-mi fac intrarea elegant direct din culise deşi, jur, aş sări pe scenă şi acum, din public, chiar dacă scena e înaltă şi s-ar putea să cad în genunchi. M-aş ridica instant, cu faţa spre locul din care am plecat. Dar fac parte dintr-un public surd. Sau vocea mea e tradusă doar în acordurile limbei ăleia cu terminaţii nervoase de unde nu curge sânge, ci o chestie incoloră, ce face bine la ochi, măcar. Cum spuneam, cele mai interesante momente din viaţă nu au fost imaginate din timp, şi nici atent planificate. Concluzia ar fi că visele nu s-au împlinit, însă nu aş zice asta. Aş zice că s-au pierdut în cele 250 de ani de când au fost create. Iar cele mai frumoase momente nu au fost din material revelator, ci din momente ce nu le am socotit în suma timpului. Neplanificate, neimaginate. Sunt profund recunoscătoare faptului că mâine nu sunt stăpân pe cele 24 de ore, şi mai sunt recunoascătoare şi faptului că mâine pot schimba ce nu-mi place astăzi, chiar dacă poate fi un joc fără sfârşit.
A ta.
… music speaks.
Leonard Cohen – If it be your will
“If It Be Your Will”
If it be your will
That I speak no more
And my voice be still
As it was before
I will speak no more
I shall abide until
I am spoken for
If it be your will
If it be your will
That a voice be true
From this broken hill
I will sing to you
From this broken hill
All your praises they shall ring
If it be your will
To let me sing
From this broken hill
All your praises they shall ring
If it be your will
To let me sing
If it be your will
If there is a choice
Let the rivers fill
Let the hills rejoice
Let your mercy spill
On all these burning hearts in hell
If it be your will
To make us well
And draw us near
And bind us tight
All your children here
In their rags of light
In our rags of light
All dressed to kill
And end this night
If it be your will
If it be your will.
Scriu de mână, într-un spaţiu destinaţie antonimic cu ce al al expeditorului pe ziua de azi. Plec zâmbind, dorind şi ajung durând, simţind milă şi, totuşi, o nevoie de energie şi muncă ce ar trebui să fie două cunoscute într-o ecuaţie de mâine, azi, aplicată unui oraş, unei ţări, unui om. Mie. Nu am auzit niciun clopot să sune în virtutea firelor de praf mişcate de mine pe un cuvânt ce înseamnă tânăr, român, student, viitor, şi de multe ori a trebuit să cred că trebuie să le fac eu însămi să sune. Cred că folosesc prea mult cuvântul trebuie, dar e singurul cuvânt găsit în privirea mea la ora 23:00, în singura gară din ţară, după cum zicea străbunicul meu. Scriu fără un scop anume. E o nevoie, probabil, după o scurtă pauză. Însă cu siguranţă nu scriu pentru a-mi plange de milă. Ar fi o jignire la propria persoană, şi nu doar a mea. Scriu pentru că mă doare că e Aşa când ştiu că se poate mai bine şi merităm mai bine, cel puţin dacă plec de la exemplul particular către general. Şi mă gândesc Eu ce pot să fac? Am parcurs cărţi, kilometri pe căile şcolii şi a vieţii, am alergat autobuze, avioane şi examene cu un rost. Trebuie să fie un rost. O nevoie mai mare de a spune vreau ceva frumos. Frumos, vă rog, porţie dublă. Da, ştiu, sunt oameni care mor, avioane ce se prăbuşesc, oameni care se îneacă în propria dragoste şi se despart, dar tocmai datorită, şi nu din cauza, acestui motiv trebuie să schimbăm lentila privirii noastre de zi cu zi. Pot spune azi, în noaptea aceasta, o cărămidă discernământului, mă aleg mesaj şi public în acelaşi timp, îmi şi mă comunic. Ce? Că o să mă înalţ pe vârfuri şi o să trag cortina neagră şi plină de praf ce ascunde o scenă plină de suflete frumoase, mustând a bine, sau cel puţin neutre, ce au minimul de hrană spirituală pentru a nu face rău. De ce se face rău? Plăcerea sadică e un argument minor. Uneori se face rău fără întenţie. Însă, în general, se face rău pentru că nu se primeşte ce se vrea. Ceea ce ar constitui o diferenţă ar fi puterea nu doar de a ne recunoaşte nevoile, dar şi de a le satisface, fără să le odihnim un timp ce va costa scump mai târziu. Dreptul şi “obligaţia” de a nu ignora o secundă, un moment, o legătură ce are o dureroasă caracteristică: e unică.
În câteva zile, două mai exact, voi călca pe un alt pământ, neatins până acum nici de talpa şi nici de tocurile mele. Salzburg, Austria. Scopul îl constituie participarea la o conferinţă pe tema Interculturalism, Meaning& Identity, iar secţiunea la care participăm, eu şi colega mea, este Constructions of Self, cu tema The Influence of Cultural Division on Country Image: The Case of Belgium, Flanders versus Wallonia.
Nu ştiu cum va fi. Probabil va ninge. Probabil voi avea un volum instant de la vântul iernii. Poate. Probabil. Voi vedea şi voi spune. Am ceva emoţii. Însă, sper să profit cât se poate de frumuseţea Salzburgului şi a locurilor vecine.
Austria e superbă. Google images o zice mai bine. Însă, vom vedea cum arată în Noiembrie. 
Zilele acestea am alergat prin conştient şi a lui fraţi şi mi-am dezlegat şireturile de la organizare, asta în cazul în care le-am avut legate vreodată. Nu-mi fac planuri de obicei, şi deşi trec printr-o perioadă în care ar trebui să culeg acţiuni pentru recolta de peste toamnă şi iarnă, eu zăbovesc în incertitudini şi gânduri la un viitor ce vine mai devreme decât îl programează cele 60 de secunde precise.
În ultima perioadă am deprins o rutină de a face mişcare în mod regulat, şi sper să mă înţeleg bine cu acest obicei uitat de mult.
P.S: înainte de a apăsa butonul Publish, aveam televizorul deschis, şi sunt foarte de acord, acum, cu profesoara mea de română din liceu care nu simpatiza natura jurnalismului de astăzi, întrucât favorizează ştirile negative. Aşadar, dacă vreau să mă conving că merită să trăiesc în ţara aceasta, trebuie să deschid televizorul rar, cât mai rar.
Una dintre căile de ajunge în acest loc unde se nasc cuvinte şi moare… nimic este prin: “cum se îngrijesc dumitriţele?”.
M-am amuzat, la început, dar din câte ştiu, şi ştiu câte ceva despre aceste flori, pentru că am curtea plină cu dumitriţe, iar în faţa curţii, am buchete mari, de culoari diverse, legate simetric, de la un capăt la altul, de dumitriţe. Sunt frumoase, mari, impunătoare, cu un miros înţepător, precum cel al pinilui, şi nu sunt prea pretenţioase. Încep să înflorească odată cu Octombrie, şi rezistă primei ninsori, şi următoarelor…, florile nu le cad nici atunci când zăpada e mai înaltă decât ele. Primavara trebuie să le tai crengile uscate, pentru că sunt puternice, precum cele ale unui copac, iar rădăcina rodeşte şi peste ani, din ce în ce mai mare şi mai înfloritoare.
Şi, totuşi, cum se îngrijesc dumitriţele?
Am auzit, la un curs de Global Issues în Belgia, că cel mai bun turist e cel care e turist în ţara sa, şi mi-am dat seama că la acest capitol nu sunt un turist, sau un român adevărat, pentru că nu-mi cunosc ţara aşa cum merită.
Dacă e aşa cum se spune, şi anume, că România trebuie imaginată (aşa cum e)precum o femeie frumoasă, eu zic că-i lipseşte cizelarea şi paşaportul iniţiativei care s-o determine să se plimbe pe culmi lipsite de prejudecăţi, pe scene unde merită să fie aplaudată, premiată, şi să se întoarcă acasă şi să le spună copiilor lor că sunt frumoşi şi sănătoşi, să-i ia în braţe şi să îi îmbrace în haine de sărbătoare (poate aşa cum făcea unchiul meu, când eram mică:)) şi să le povestească prin câte a trecut până să crească aşa mare şi frumoasă şi, totuşi, nimeni şi nimic nu i-a ştirbit din frumuseţe.
Aşadar, Românie, vreau să te cunosc!
Eu voi fi simplistă, un prieten a fost mai specific, mult mai specific. Mi-ar plăcea să văd şi să revăd următoarele locuri, primele care-mi vin în gând sunt:
Oraşe: Sibiu, Timişoara, Cluj, Alba Iulia, Piatra Neamţ, Sighişoara;
Locuri: Bucovina iarna, şi mănăstirile ei (oricând), Vatra Dornei iarna, Marea Neagră (oricând), Vulcanii Noroioşi, Castelele Bran, Peleş, Pelişor, Corvineştilor (Ar fi minunat să le pot vedea şi auzi povestea lor. M-am minunat când wikipedia mi-a arătat zecile de castele ale României de al căror nume habar nu aveam). Probabil voi întâlni şi locuri virgine, de care voi povesti cu drag.
Lista o să continue, pe parcurs ce voi auzi cât mai mulţi oameni discutând despre această frumoasă femeie, România, aşa cum sper s-o facă şi alţi turişti, auzindu-ne pe noi povestind de ea, nu doar “vorbind ce se vorbeşte”.
Nu ştiu de ce, aş vrea să cunosc România mai bine pe un anotimp tomnatic, sau chiar iarna. Poate pentru că munţii în România au o voce mai puternică decât soarele Spaniei sau decât plaja Italiei, după care tânjim vara. Fiecare entitate are un anotimp, şi al României cred că e la graniţa toamnă- iarnă. Eu aşa simt.
Voi ce-mi recomandaţi să văd?
Am primit ieri o vedere ce nu e vedere, ce e scrisoare, după conținut. De mult nu am primit așa ceva. Și m-a bucurat mult. Îmi este foarte ușor să-i scriu un email sau un mesaj scurt pe Facebook, dar parcă nu se compară cu plicul roșu adus de mama, pe care scria la destinatar Poland. Ajunsese cu două zile mai târziu decât ziua mea, dar ce conta? Parcă era mai bine, pentru că-mi prelungea bucuria. Am primit și o fotografie cu ea, și mi-am amintit de teancul de poze mici și care-ți scapă din mână când încerci să le pui în ordine, și mi-am dat seama că la acest capitol nu ne prea diferențiem de generația părinților noștrii. Bine, eu am deocamdată numai o fotografie, însă mama are zeci, pentru că înainte așa urai La Multi Ani sau îți arătai simpatia față de cineva, și parcă era o metodă mai prețioasă, pentru că acele amintiri mai sunt încă păstrate într-un sertar, parcă într-un scop educativ față de generații.
Îmi place la nebunie social media, însă parcă o fotografie, o scrisoare, sau o vedere scrisă cald îmi fură cele mai sincere zâmbete.
Mai toți membrii familiei mele au un scris caligrafic exemplar, iar când scriu pe hârtie, față de mama, am emoții și parcă simt că mă ceartă cu privirea. Scriam frumos înainte, dar de când nu mai obișnuiesc să scriu de mână nu mai am răbdare să scriu frumos. Și aici cred că pierdem, pentru că scrisul de mână, prin faptul că e orecum ireversibil față de cel computerizat, necesită un al doilea filtru de sinceritate, în cazul în care cineva îl folosește și pe primul când publică a new post.
Nu promit să scriu scrisori, pentru că încă nu sunt hotărâtă, însă ar fi un exercițiu de autocunoaștere chiar dacă ni le-am publica nouă, ochilor larg deschiși, întru-un jurnal de hârtie. Și am să încerc.
de Ana Blandiana
Nu s-a vărsat paharul nu narcisism. E e o poezie, în atâta proză, oferită în dar, şi pe care o pun la creştetul blogului şi a sufletului meu.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti plecat departe şi eu te aştept.
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept.
Şi totuşi aştept.
Nu am prea avut talent în a contura forme perfecte și cu creioanele cumparate de mama, însă mă pricepeam încă de mică să le amestec, să le suprapun și să umplu pagini cu fel și fel de culori. Și-mi plăceau, deși porneam de la o idee, ce ieșea pe foaie era și mai frumos. De aceea nu aveam niciun plan. Dădeam mâinii libertate totală. Și așa ideile mele devenau invizibile. Cu voia, din virtutea și poate din vina mea… Mai târziu, ochii mei au prins diferite culori exterioare, asortate cu grijă cu temperatura sufletului sau cu cea de afară. Și tot mai tâziu am observat că tot ce făceam era pentru mine. Până cineva ajungea să distingă verdele ochilor, deasupra lor era un marou perlat și nu le mai plăcea, până cineva vedea maroul sidefat, un roz pal îmi acoperea privirea și nu îi mai plăcea, până cineva era să vadă toate culorile din ochii mei, era atent la culorile care lipseau de dedeasupra lor. Până cineva… Invisible.
