Aveam în “ciorne” o idee de articol pe care am zis că-l scriu cu drag și cu atenție după ultimele priorități studențești ce bat la ușă. Dar uite, că a scos capul din coajă mult mai frumos, și mai repede. They say to plan. (?)
Așa începe:
Experienţa Erasmus trăieşte mai mult de cinci luni, deşi e o dată-n viaţă, e doar un start. Social media o face mai lungă, deşi cu siguranţă mai sunt alternative (vizite, un email, o scrisoare), dar şi pe acestea le folosesc. Social media are un temperament mai aproape de cel al experienţei unice Erasmus. Aproape zilnic se întâmplă să uploadez ceva pe Facebook, sau să-mi schimb statusul, direct de pe platformă sau de pe Twitter. Îmi place să fac asta, şi nu doar de nevoia mea de a mă comunica ci, iubesc Facebook-ul pentru că întreţin vii nişte relaţii, chiar aşa, online. Cu siguranţă ar fi fost mai greu dacă nu ar fi trăit măria sa Internetul.
Later edit.
Așa e. Am reușit să țin niște prietenii și dincolo de granițele fizice, alături de umărul strașnic al Facebook-ului.
Dar,
… în seara aceasta, alte lucruri, din vremuri mai mioritice 
) mi-au adunat toate zâmbetele rătăcite și speriate. Un coleg drag a scos de la naftalină o duzină cu amintiri ce ne vor face să zâmbim și peste zeci de ani. Clipuri video și fotografii din anii de liceu, când nu prea știam cum arată globul de cristal din exterior, ne era bine înăuntru, dar vroiam, totuși, cu toții să ne luăm zborul. Acum am crescut și vedem că e bine oriunde.
Și uite așa, timp de mai bine de două ore am transformat Facebook-ul într-un mini Twitter ai clasei 12 C, promoția 2006, când povestea avea să se termine pentru a începe alta. Poate chiar aceasta.
*Ultima fotografie e din laboratorul de biologie (unde sunt și eu 
), oră în care nu îndrăznea să lipsească mai nimeni, și nu pentru că am fi fost aspru pedepsiți, ci pentru că profesoara transforma orele în momente de dulceață, ce nu se zaharisesc peste ani. Celelalte sunt cu frontispiciul clădirii, respectiv aleea ce-a cunoscut atâtea generații de “eminescieni”. Sursă poze aici, iar din blogrol, foste colege de liceu și actuale prietene sau/ și colege de facultate, A furios Angel și Ayak.
Ne-am crescut idealurile împreună, deși la distanță, simțim la fel și, totuși, ceva în afara firescului ne diferențiază, că de’, cum zicea Platon, educația trebuie bazată pe o relație construită din persoane esențial diferite. 
Se aplică oare teoria și în educarea altor simțuri și relații? I must ask Platon. Până o să aflu răspunsul, please enjoy what my soulmate feels part-time.
About the autor: Anda Larisa este verișoara mea, născută aproape în aceeași zi cu mine, la un an diferență. Viitor om de comunicare, drum început deja prin câștigarea locului III la secțiunea Advertising, în cadrul Olimpiadelor Comunicării, 2009, alături de echipa Advice. Mai mult în articol. 
In fiecare zi ne construim idealuri. Eu m-am nascut ortodoxa, heterosexuala, avand in jurul meu o familie iubitoare. Astea se cheama “idealuri in fasa”. Idealuri pe care nu trebuia sa le pretuiesc, ci sa in fata carora sa ma supun. Mai apoi, mi s-au dat papusile Barbie, viitoarele mele idealuri. Pe langa papusile Barbie au aparut Ken, copiii si o multime de dotari “casnice”: mobila, masinute, linguri si furculite. O multime de alte idealuri.
Mama purta mereu tocuri, se pudra si isi facea parul cu ondulatorul. In poza de la sfarsitul clasei a IV-a eram excesiv de pudrata si aveam parul suvitat. Eram pe drumul cel bun. Aaa, era sa uit esentialul: eram prima din clasa, iar ai mei erau in primul rand, emotionati.
Traiectoria a fost previzibila: dupa coronite au venit alte zeci de diploma si centimetri de tocuri. Ma pregateam sa fiu ceea ce se numeste azi o femeie de succes. Dragut, nu? Ce-ti poti dori mai mult decat sa fii absolventa de doua facultati, sa vorbesti zilnic cu parintii, sa socializezi on line, off line, sa dai add-uri constant si sa imparti emoticons, sa-ti faci relatii care sa-ti aduca job-ul pe care tu il meritai oricum, nu-i asa?
Ce se intampla atunci cand banda pe care rulau “produsele” fabricate de altii si scanate de vanzatorii de fericire nu te satisfac pe tine, clientul supus, se opreste pentru ca nu mai ai nici cash nici carti de credit? Ce se intampla atunci cand intr-o dimineata melodiile lui Amy Winehouse te trezesc intr-o camera dezordonata, cu sticle si icoane rasturnate, incetosata de fum de tigara? Ce se intampla cand credinta ta in Dumnezeu se intoarce de pe drumul bisericii catre alte locuri in care, apparent, spiritualitatea e ea insasi un sacrilegiu? Ce se intampla cand Ken devine barbatul pe care fratele tau l-ar ucide in bataie, dar care, intr-un mod pacatos de irational, te dezbraca de hainele lucioase si roz de Barbie? Atunci incep viciile. Si revelatiile.
Iniţial am scris asta: [... i-aş da mai mult timp pentru mine;
... aş fi mai zgârcită cu timpul, mai organizată, şi mai orientată către scop;
... să nu mai practic sporturi extreme, precum e cel al "sa lăsăm totul pe ultima sută de metrii", coroborat cu "o sută de metrii garduri";
... enter the shop, buy what you need, and get out faaast. ah, se vrea a fi şi metaforă )
... and, and, and to smile moooore, a looot mooore ;;);]
Dar…
…în general, vreau să rămân aşa cum sunt. Mai mult, am deja vestea bună că oamenii nu se schimbă în punctele esenţiale, de aceea îl voi lăsa pe 2010 să vină cum va vrea (mai bine )). I’ll be a dreamer in 2010 too, ’cause it was good so far!
Be welcomed, 2010!
Aşa-mi începeau dimineţile într-un timp pe care nu-l voi uita niciodată (chiar dacă era solicitant, e unul preţios), şi aşa vreau să înceapă sau să continue şi acum, când simţurile pe care vreau să le trezesc se lasă ameţite într-un somn adânc. Coldplay – Viva la Vida
Viaţa nu-i ca-n filme şi nici ca-n siropoasele urări de la botezuri, nunţi şi cumătrii. E un fel de mâncare autonimă regimului disociat. Acesta spune că proteica dragoste nu se combină cu dulcegăriile fructelor. Mă scuzaţi, era vorba despre “proteine”. În alt plan, a life full of hapiness e un fel de mâncare consistent, dar fără gust. Nu încerc o descriere sadică a felului nostru preferat de a consuma …viaţa, ci una naturală, cu felii suculente de lămâie, cu ardei iute, cu sare de lămâie şi alte minuni ce ne condimentează viaţa şi bucăţile de suflet mai mult decât o face o ciocolată umplută cu plăceri false. Da, e sănătos să te culci cu lacrimi la colţul genelor şi să te trezeşti doar pentru a munci să le ştergi, chiar şi timp de 16 ore, sau să pregăteşti terenul pentru alte mai cu moţ. Sunt lacrimi scumpe, dar am considerat cândva partea bună a snobismului, şi voi uita de modesta stare ce nu se încumetă să exprime nimic. Picături scumpe şi antioxidante pentru trup şi suflet, aromante pentru spirit, şi de preţuit pentru efectele pe termen lung. La plic toate, oricare ar fi natura lor. Atenţie la combinaţii, întotdeauna se cere disociere dar …,mai exact, se disociază singure, şi asta e minunat.
Let it. Snow.
La ţară, iarna e mai accesorizată, mai în vogă, şi nu are adversari precum sunt căldura ţevilor de eşapament şi a gurilor de canalizare. Gerul e invitat special, ţine concerte zi şi noapte, cu preţul scârţâitului paşilor mei, a unor vrednici bătrâni ce parcă sunt mai tineri şi mai puternici prin plasa de fulgi, sau ai unor brave si prea dragi necuvântătoare. Cărările sunt doar imaginare, întipărite în memoria muşchilor de la picioare, pentru că nu este chip de cărare neîmbrăcată de mantia de omăt. Încerc să-mi potrivesc paşii cu muzica gerului ori de câte ori mă întorc la primii mei 13 ani din viaţă. E glumeţ acest ger. El cântă fără încetare şi mie îmi vine să urlu (mai fals decât orice necuvântătoare) la întâlnirea lui cu troscăitul lemnelor din autoritara sobă, ce nu s-a dezis de la a sa misiune de ani, de zeci de ani de zile. Mă aşez şi eu, în a zăpezii casă, şi mă împodobesc cu ale ei straie, a căror mărime nu s-a schimbat de la cele douăzeci şi două de întâlniri.
The Snow Must Go On.
Oricum o să-i cunosc pe protagoniştii vieţii mele, nu e necesar acum. Mă încred în potenţialul lor, dar aş vrea să întâlnesc pe regizorul serialului, cumva, la o discuţie După. Sau măcar să-mi facă cu mâna din culise, sau să mă critice, sau să mă laude. Cred că m-ar ajuta în a face diferenţa dintre realitate şi film, pentru că în ADN ul meu e cam totuna. Şi simt că nu-i formula bună pentru a rezolva Exerciţiul. Că-mi va trebui experienţa filmului pentru a-mi reprezenta rolul de zi cu zi, sau viceversa, nu ştiu, şi…voi afla mai târziu, deşi intuiesc un răspuns de forma: blend them, this is the real thing. Revenind la regizor. Mi se pare minunat cum putem uita scenariile rolurilor triste, sau cum ne amintim ce amuzant a fost să le învăţăm pe de rost; minunat mi se pare că indiferent că te-ai despărţit de o fâşie din trecutul tău (Ce truism!), mereu îţi aduci aminte de parfumul acelei eşarfe sau de culoarea ei, şi nu de faptul că s-a rupt neapărat. O parte din mine nu se poate împăca, cateodată, că trecutul, aurit, nu se poate topi, pentru a-l remodela dar,…măcar, te poate ajuta să-i oferi incertitudinii din viitor formele pe care ţi le imaginezi acum, în acest moment, şlefuite de vântul calm al trecutului.
Cred că nu poţi aprecia cu adevărat ceva, pe cineva, până nu pierzi ceva preţios, sau care ţi se pare preţios în momentul T2…dar asta e şi ideea, şi mă repet. Exerciţiul trăirii clipei are nevoie de un argument cu baza în realitate, sau poate nu, însă doar exemplele factuale m-au convins că aici şi acum poate şi are şansa de a fi mai frumos decât ieri sau mâine. Oricum…
… the past is always gold tomorrow şi de aceea momentul prezent, etapa aceasta, trebuie savurată cu tot tacâmul. Probabil mă voi amuza mai târziu de aceste rânduri dar, de fapt, de abia aştept acest moment. Până atunci, mă bucur cu iluzia că am înteles un lucru ce, în anul I de facultate, la ora de filozofie, nu mă convingea întrutotul.
Deranjează, deseori, dar în momentul T2 observi că nu e aşa de rău. Poţi continua şi fără. Până la urmă, era doar o plăcere/ mulţumire/ încălzire artificială, la prima vedere, a orgoliului personal. Vorbesc despre situaţii a căror lumină nu te avantajează la primul blitz, deşi evenimentul era ţinut într-o cinste în care democratic erai şi tu inclusă. Situaţie în care dai vina pe rochia pe care o porţi, machiaj, atitudine, atmosferă, însă neplăcerea pică, de fapt, din mâna fotografului, ţinută fără vlagă şi răbdare (-a de care ai tu nevoie) pe aparat. Bateria moare, însă tu, bineînţeles, nu. Fotograful pleacă, cum poate reveni, el sau altul. Momentul există, dar singura şansă de durere moare imediat, şi e atat de slabă precum este un compliment primit azi, acum, şi de care uiţi mai repede decât necesarul timp în care a fost conceput.
Prietenii cei mai buni mi-au părut antipatici la început. Persoane din online mi-au părut cool& toată gaşca de neologisme pozitive, iar faţă în faşă nu mi-au transmis acelaşi lucru. Şi viceversa. Sau. Poate am participat la reacţia socializării îmbrăcată într-o stare diferită decât cea din faţa prealuminosului patrulater. Poate. Lichidul nu-i solid*. Iubirile, să zicem, potenţiale, mi-au oferit toare argumentele de compatibilitate, cu logică, sociologie, retorică şi tot dar, cum teoria nu-i ca viaţa, au rămas potenţiale, şi fără potenţial pe piaţa proprie de desfacere, se pare.
Au fost, şi au marea calitate că sunt unice, nu ca regulă (se vor mai repeta), ci ca particularitate. De aceea, a accepta Nu-ul primit în dar, mic (vorbesc de Nu-uri mici, mari încă nu am întâlnit şi nici nu cred că suntem compatibili cu Nu-uri mari), e un semn că viaţa are bune maniere şi ştie să-ţi refuze politicos o porţie ce nu ar hrăni nimic din tine: suflet, orgoliul, corp, minte, etc. Dar tu erai prea mică să ştii asta. Ba dimpotrivă. Nu-ul e ca o drojdie şi ca un medicament. Îţi spune ce te doare şi îţi oferă premisa unei vindecări. Am crescut cu câte doi centimetrii de fiecare dată când mi s-a zis nu, şi e o satisfacţie postumă ce nu o găseşti la orice colţ. Câteodată, notele mici sunt cel mai bun combustibil spre constanţa acelor note de zece, ce reprezintă, de asemenea, un alt combustibil (poate un pic mai important).
E ok să spui şi mai ales să ţi se spună nu. Până la urmă, mai puţin e mai mult. Procesul ţine de discernământ şi de faptul că punem, nemilos, acelaşi necântărit preţ pe toate articolele vieţii noastre.
Suntem prea puţin de pe această lume pentru a-i accepta toată garderoba. Bunica mea are o vorbă, şi da, e o femeie ce pune preţ pe ţinută: Nu e nevoie de 10 costume, ci de 2 care-ţi vin cel mai bine.
Long live the little of my life and I will know it was the most preciouss part.
*”Iarna nu-i ca vara.”
Sursa imagine
Dimineaţa. Ziua de duminică. 6 Decembrie. Întâmplător (şi nu prea), zi şi de vot. Motiv pentru care, dimineaţa satul mişună în doua direcţii. O parte, substanţială zic eu, se îndreaptă spre un capăt al satului, fiind de o anumită orientare religioasă, si alţii, poate mai numeroşi, însă mai puţini activi, merg spre Locul unde bat clopotele.
Spre după-amiază satul era din ce în ce mai atras de puterea centrifugă (de data aceasta nu mai fugea nimeni de şcoală, sau în jurul ei)a scolii, pardon, a secţii de votare. Am copilărit la 1 km depărtare de locul (în care sper să nu mai copilăresc, la figurat) locuiesc acum, mai mult sau mai puţin temporar. [Detalii].
La un moment dat, sunt anunţată că un moş a intrat în curte, strigând, pentru a verifica dacă e cineva acasă. Aşa se face. Mă aşteptam să fie un vecin, însă plăcută mi-a fost surpriza să-l văd pe unul dintre cei şase fraţi ai bunicului meu, ce E acum, nefiind. Moş Nicolae. Omul pe care întotdeauna l-am văzut zâmbind, omul ce mi-a inspirat o ruralitate sănătoasă (a se citi mentalitate deschisă) şi, ciudat, întotdeauna mi-a inspirat ideea unei aure de occidentalism, întrucât mai toţi copiii lui au plecat încă din ‘80-’90 în străinătate. Şi mulţi dintre nepoţii lui au facut la fel. Însă, la “Moş Niculai” ceea ce te farmecă, în aşa fel încât am simţit că mă topesc, e felul lui de a înţelege aproape orice i-ai spune. A înţelege, după cum cita Dan Puric pe Kant, fără a avea nevoie de argumente. Sau, cel puţin, îl transformă în cel mai bun sfetnic, faţă de care tot vrei să vorbeşti, să asculţi, oricare ţi-ar fi dispoziţia. Şi în timp ce îi actualizam ultimii 3 ani în care nu am schimbat o vorbă, un sentiment de mulţumire şi recunoştinţă mă învăluiec dimprejurul inimii, până deasupra capului. Simţeam că zâmbesc fără să mimez vreun zâmbet. Zâmbeam înăuntrul meu şi-i mulţumeam trecutului pentru tot, şi poate mi-am cerut şi scuze, involuntar, pentru momentele în care l-am criticat.
Moş Nicolae a venit în persoană astăzi la mine, o coincidenţă grăitoare ce nu mai necesită niciun caracter.
Later edit: Fotografia e cam simplă pentru a-ţi vorbi de “Moş Niculai”, care e jovial şi molipsitor de drag.
Sursa imagine
Dragă blogule, cum să-ţi zic? Se zice că visele sunt foarte importante în acest show numit viaţă, deşi eu simt că sunt în primul rând al publicului şi mă surzesc aplauzele celor din spate, şi trebuie să trec multe examene cu punctaj maxim ca să-mi fac intrarea elegant direct din culise deşi, jur, aş sări pe scenă şi acum, din public, chiar dacă scena e înaltă şi s-ar putea să cad în genunchi. M-aş ridica instant, cu faţa spre locul din care am plecat. Dar fac parte dintr-un public surd. Sau vocea mea e tradusă doar în acordurile acelei limbi cu terminaţii nervoase de unde nu curge sânge, ci o chestie incoloră, ce face bine la ochi, măcar. Cum spuneam, cele mai interesante momente din viaţă nu au fost imaginate din timp, şi nici atent planificate. Concluzia ar fi că visele nu s-au împlinit, însă nu aş zice asta. Aş zice că s-au pierdut în cele 250 de ani de când au fost create. Iar cele mai frumoase momente nu au fost din material revelator, ci din momente ce nu le am socotit în suma timpului. Neplanificate, neimaginate. Sunt profund recunoscătoare faptului că mâine nu sunt stăpân pe cele 24 de ore, şi mai sunt recunoascătoare şi faptului că mâine pot schimba ce nu-mi place astăzi, chiar dacă poate fi un joc fără sfârşit.
A ta.
