În câteva zile, două mai exact, voi călca pe un alt pământ, neatins până acum nici de talpa şi nici de tocurile mele. Salzburg, Austria. Scopul îl constituie participarea la o conferinţă pe tema Interculturalism, Meaning& Identity, iar secţiunea la care participăm, eu şi colega mea, este Constructions of Self, cu tema The Influence of Cultural Division on Country Image: The Case of Belgium, Flanders versus Wallonia.
Nu ştiu cum va fi. Probabil va ninge. Probabil voi avea un volum instant de la vântul iernii. Poate. Probabil. Voi vedea şi voi spune. Am ceva emoţii. Însă, sper să profit cât se poate de frumuseţea Salzburgului şi a locurilor vecine.
Austria e superbă. Google images o zice mai bine. Însă, vom vedea cum arată în Noiembrie. 
Zilele acestea am alergat prin conştient şi a lui fraţi şi mi-am dezlegat şireturile de la organizare, asta în cazul în care le-am avut legate vreodată. Nu-mi fac planuri de obicei, şi deşi trec printr-o perioadă în care ar trebui să culeg acţiuni pentru recolta de peste toamnă şi iarnă, eu zăbovesc în incertitudini şi gânduri la un viitor ce vine mai devreme decât îl programează cele 60 de secunde precise.
În ultima perioadă am deprins o rutină de a face mişcare în mod regulat, şi sper să mă înţeleg bine cu acest obicei uitat de mult.
P.S: înainte de a apăsa butonul Publish, aveam televizorul deschis, şi sunt foarte de acord, acum, cu profesoara mea de română din liceu care nu simpatiza natura jurnalismului de astăzi, întrucât favorizează ştirile negative. Aşadar, dacă vreau să mă conving că merită să trăiesc în ţara aceasta, trebuie să deschid televizorul rar, cât mai rar.
Una dintre căile de ajunge în acest loc unde se nasc cuvinte şi moare… nimic este prin: “cum se îngrijesc dumitriţele?”.
M-am amuzat, la început, dar din câte ştiu, şi ştiu câte ceva despre aceste flori, pentru că am curtea plină cu dumitriţe, iar în faţa curţii, am buchete mari, de culoari diverse, legate simetric, de la un capăt la altul, de dumitriţe. Sunt frumoase, mari, impunătoare, cu un miros înţepător, precum cel al pinilui, şi nu sunt prea pretenţioase. Încep să înflorească odată cu Octombrie, şi rezistă primei ninsori, şi următoarelor…, florile nu le cad nici atunci când zăpada e mai înaltă decât ele. Primavara trebuie să le tai crengile uscate, pentru că sunt puternice, precum cele ale unui copac, iar rădăcina rodeşte şi peste ani, din ce în ce mai mare şi mai înfloritoare.
Şi, totuşi, cum se îngrijesc dumitriţele?
Am auzit, la un curs de Global Issues în Belgia, că cel mai bun turist e cel care e turist în ţara sa, şi mi-am dat seama că la acest capitol nu sunt un turist, sau un român adevărat, pentru că nu-mi cunosc ţara aşa cum merită.
Dacă e aşa cum se spune, şi anume, că România trebuie imaginată (aşa cum e)precum o femeie frumoasă, eu zic că-i lipseşte cizelarea şi paşaportul iniţiativei care s-o determine să se plimbe pe culmi lipsite de prejudecăţi, pe scene unde merită să fie aplaudată, premiată, şi să se întoarcă acasă şi să le spună copiilor lor că sunt frumoşi şi sănătoşi, să-i ia în braţe şi să îi îmbrace în haine de sărbătoare (poate aşa cum făcea unchiul meu, când eram mică:)) şi să le povestească prin câte a trecut până să crească aşa mare şi frumoasă şi, totuşi, nimeni şi nimic nu i-a ştirbit din frumuseţe.
Aşadar, Românie, vreau să te cunosc!
Eu voi fi simplistă, un prieten a fost mai specific, mult mai specific. Mi-ar plăcea să văd şi să revăd următoarele locuri, primele care-mi vin în gând sunt:
Oraşe: Sibiu, Timişoara, Cluj, Alba Iulia, Piatra Neamţ, Sighişoara;
Locuri: Bucovina iarna, şi mănăstirile ei (oricând), Vatra Dornei iarna, Marea Neagră (oricând), Vulcanii Noroioşi, Castelele Bran, Peleş, Pelişor, Corvineştilor (Ar fi minunat să le pot vedea şi auzi povestea lor. M-am minunat când wikipedia mi-a arătat zecile de castele ale României de al căror nume habar nu aveam). Probabil voi întâlni şi locuri virgine, de care voi povesti cu drag.
Lista o să continue, pe parcurs ce voi auzi cât mai mulţi oameni discutând despre această frumoasă femeie, România, aşa cum sper s-o facă şi alţi turişti, auzindu-ne pe noi povestind de ea, nu doar “vorbind ce se vorbeşte”.
Nu ştiu de ce, aş vrea să cunosc România mai bine pe un anotimp tomnatic, sau chiar iarna. Poate pentru că munţii în România au o voce mai puternică decât soarele Spaniei sau decât plaja Italiei, după care tânjim vara. Fiecare entitate are un anotimp, şi al României cred că e la graniţa toamnă- iarnă. Eu aşa simt.
Voi ce-mi recomandaţi să văd?
Am primit ieri o vedere ce nu e vedere, ce e scrisoare, după conținut. De mult nu am primit așa ceva. Și m-a bucurat mult. Îmi este foarte ușor să-i scriu un email sau un mesaj scurt pe Facebook, dar parcă nu se compară cu plicul roșu adus de mama, pe care scria la destinatar Poland. Ajunsese cu două zile mai târziu decât ziua mea, dar ce conta? Parcă era mai bine, pentru că-mi prelungea bucuria. Am primit și o fotografie cu ea, și mi-am amintit de teancul de poze mici și care-ți scapă din mână când încerci să le pui în ordine, și mi-am dat seama că la acest capitol nu ne prea diferențiem de generația părinților noștrii. Bine, eu am deocamdată numai o fotografie, însă mama are zeci, pentru că înainte așa urai La Multi Ani sau îți arătai simpatia față de cineva, și parcă era o metodă mai prețioasă, pentru că acele amintiri mai sunt încă păstrate într-un sertar, parcă într-un scop educativ față de generații.
Îmi place la nebunie social media, însă parcă o fotografie, o scrisoare, sau o vedere scrisă cald îmi fură cele mai sincere zâmbete.
Mai toți membrii familiei mele au un scris caligrafic exemplar, iar când scriu pe hârtie, față de mama, am emoții și parcă simt că mă ceartă cu privirea. Scriam frumos înainte, dar de când nu mai obișnuiesc să scriu de mână nu mai am răbdare să scriu frumos. Și aici cred că pierdem, pentru că scrisul de mână, prin faptul că e orecum ireversibil față de cel computerizat, necesită un al doilea filtru de sinceritate, în cazul în care cineva îl folosește și pe primul când publică a new post.
Nu promit să scriu scrisori, pentru că încă nu sunt hotărâtă, însă ar fi un exercițiu de autocunoaștere chiar dacă ni le-am publica nouă, ochilor larg deschiși, întru-un jurnal de hârtie. Și am să încerc.
de Ana Blandiana
Nu s-a vărsat paharul nu narcisism. E e o poezie, în atâta proză, oferită în dar, şi pe care o pun la creştetul blogului şi a sufletului meu.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti plecat departe şi eu te aştept.
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept.
Şi totuşi aştept.
Nu am prea avut talent în a contura forme perfecte și cu creioanele cumparate de mama, însă mă pricepeam încă de mică să le amestec, să le suprapun și să umplu pagini cu fel și fel de culori. Și-mi plăceau, deși porneam de la o idee, ce ieșea pe foaie era și mai frumos. De aceea nu aveam niciun plan. Dădeam mâinii libertate totală. Și așa ideile mele devenau invizibile. Cu voia, din virtutea și poate din vina mea… Mai târziu, ochii mei au prins diferite culori exterioare, asortate cu grijă cu temperatura sufletului sau cu cea de afară. Și tot mai tâziu am observat că tot ce făceam era pentru mine. Până cineva ajungea să distingă verdele ochilor, deasupra lor era un marou perlat și nu le mai plăcea, până cineva vedea maroul sidefat, un roz pal îmi acoperea privirea și nu îi mai plăcea, până cineva era să vadă toate culorile din ochii mei, era atent la culorile care lipseau de dedeasupra lor. Până cineva… Invisible.
Au inceput inscrierile pentru Scoala Alternativa de Gandire Creativa
In urma cu aproape doi ani auzeam pentru prima oara de Scoala Alternativa de Gandire Creativa, si tot in acelasi an m-am inscris la cursurile scolii. Experienta avuta in bratele Scolii, nu numai ca mi-a adaugat valoare dar m-a ajutat sa valorific resurse pe care le subestimam sau de care nu eram constienta. Vorbind de resurse, tot scoala mi-a adus aproape oameni frumosi si capabili de idei marete. Am avut parte de traininguri pretioase si de briefuri reale, cu deadline-uri gemene cu cele intalnite in agentiile de profil. Si nu doar atat. Alaturi de fondatoarea Scolii, Teodora Migdalovici, te inscrii involuntar si la niste cursuri de viata mai scumpe decat orice moneda. Iar munca celor cateva luni de pregatire se rasplateste cu participarea la cel mai mare Festival International de Publicitate, Cannes Lions. De aceea, sunt onorata sa anunt ca au inceput inscrierile pentru semestrul Eurobest.
A venit toamna si pentru Scoala Alternativa de Gandire Creativa. Scoala pentru cei care stiu ca pot si fac mai mult si nu doar cred acest lucru. Echipele inscrise vor trebui sa dea dovada de abilitati de gandire laterala si sa fie capabile sa-si traduca ideile in practica, pe-o foaie de hartie sau intr-un filmulet.
Scoala recruteaza masteranzi, doctoranzi sau studenti in ani terminali, fluenti in
engleza, cu atitudine constructiva, care vor sa fie la curent cu dinamica
globala in comunicare si cred ca prin efort, traininguri si experienta
acumulata pot fi performanti nu doar la nivel local, ci international, pe zona
de strategie si cultura a ideii.
Cursurile si briefurile se centreaza in jurul urmatoarelor discipline: visual
craft, creative media, design, cyber, creative pr, strategie si branding.
Taxa de participare la semestrul Eurobest este de 200 E si 550 la toate cele 3
semestre – Eurobest, Dubai Lynx, Cannes Lions.
Aplicatiile exceptionale primesc bursa (nu platesc taxa).
Daca vrei sa aflii mai multe detalii, ai la dispozitie adresa de email gradinita@canneslions.ro sau numarul de telefon 0744 10 50 15.
Mai multe la www.thealternativeschool.com,
www.thealternativeschool.com/blog, www.canneslions.ro
www.canneslions.com, www.eurobest.com.
Dumitrita Hirtie, young communication lion
Eram singură în compartiment. Până la un moment dat, când ușa a început să se deschidă tot mai des. Nimic neobișnuit până la a cincea stație din drumul meu. Printre bagaje mai mari decât ei, am zărit câțiva copii care râdeau și făceau zgomote copilărești dar, în niciun caz, nu plângeau. O mamă firavă, dar care avea o “grijă microscopică” față de copii, le-a pregătit locul fiecăruia. Ioan (cel mai mare), Maria (de vârstă mijlocie) și Petru, un baiat mic, mic, blond și creț care-mi arunca fără modestie ocheade și zâmbete molipsitoare. Erau delicioși și cuminți. Ioan a mimat o conversație, cu fir logic, la telecomanda unui joculeț. Maria îl ruga frumos pe tată să stea și el jos, insistent chiar. Nu-mi insuflau bogăție materială, dar mi-au părut atât de împliniți și păreau să aibă tot ce le trebuie, chiar și calculator și camera foto performantă. Presupun că erau credincioși pentru că Ioan a început la un moment dat să cânte o melodie bisericească, uitându-se pe geam, încet și frumos. Am rămas numai eu cu ei în compartiment și acum aveau toți loc, mai puțin tatăl care s-a mutat în alt compartiment, pentru a ațipi pâna la stația lor. Era un tablou desprins din povești. Povești de spus la gura focului, de Crăciun, de un bunic cu multă răbdare. Nu am vrut să adorm, ci i-am privit cât au ațipit și mi-am completat centimetrii de bucurie ce-mi lipseau din suflet. S-au trezit fără să plângă și s-au lăsat cuminți îmbrăcați. Au plecat, luându-și la redevere și lăsându-mi un șirag de zâmbete în urmă, șirag ce se tot spărgea pe fața mea, însă am păstrat câteva perle pentru a-mi aduce aminte. Așa a început cel de-al douăzeci și doilea an din viața mea.
E minunată energia pe care ți-o poate da un om îndrăgostit. O ea pe nume C. într-o seară ploiasă la propriu și la figurat, dar mai mult la propriu, în care am așteptat-o în gară s-o conduc unde era așteptată. Așteptată de el. Ea. Avea ochii mari și verzi, și plini de culori ce nu ar fi putut fi imitate de niciun fard de pe lumea asta, poate doar de-un praf de stele. Nu dintr-o dată, ci încet-încet, inima parcă mi s-a mișcat și am devenit cum nu se poate mai sensibila la ce i se întâmpla, ca niciodată parcă. Am uitat că e seară, ploile se opriseră, iar eu îmi zâmbeam în timp ce-mi potriveam pasul pe o stradă cunoscută mie. În seara aceea am văzut fericirea uitânduse-n oglindă, și-i stătea bine îmbrăcată în chipul ei. Doar eu și Parcul știm cum arăta. Și al ei el.
Și-un sunet.
